INAPOI LA ADFR

Parking – unde kitsch-ul trage pe dreapta

Să spui că Parking, cel mai recent film al regizorului Tudor Giurgiu, e o producție pentru publicul larg ar fi o jignire adusă spectatorilor. Rezumativ, adaptarea cinematografică a romanului „Apropierea” (de Marin Mălaicu-Hondrari) nu e altceva decât o cădere sistematică în clișee, dialoguri stângace, umor autohton de circulație largă și tușe groase.

Adrian (Mihai Smarandache) este un imigrant român stabilit în Spania, unde lucrează ca paznic într-un parc auto. Legăturile sale cu România par minime, în ciuda faptului că soția sa îl așteaptă acasă. Totuși, filmul va mai insista neprogramatic pe dinamica dintre trecutul protagonistului în România și actuala perioadă în Spania. Această dinamică se va construi majoritar prin trivialități. Când nu sunt glumițele care se vor savuroase pentru publicul autohton, precum niște borfași din Teleorman sau o sacoșă de rafie cu zacuscă și murături, sunt sublinieri ale nuanțelor pe care cuvântul „român” le capătă în dialoguri conflictuale. Vizual, suntem în mare parte într-un euro-nicăieri (termen folosit de Andrei Gorzo pentru a descrie spațiul din Touch Me Not) periferic – parcări, benzinării, șosele, rulote etc., premisă regizorală salutabilă, însă nu o barcă de salvare.

Giurgiu expediază nonșalant o dramatizare a situației imigrantului (mai puțin în două momente, unul de confesiune spontană a lui Adrian către partenera șefului său, iar celălalt în timpul unei certe legate de salariul pe care Adrian nu l-a primit). Ce se urmărește este povestea de dragoste dintre protagonist și Maria (Belén Cuesta), o tânără debutantă în scena muzicală spaniolă. Când nu evocă idei frivole despre statutul său, Adrian poate fi ușor confundat cu cel mai antipatic elev la liceul de artă. E poet nedebutat (cumva ajunge și publicat între timp, o supriză pe care prietenii din România i-o fac de ziua lui, scenariu cel puțin suspect pentru oricine care chiar a publicat vreodată o carte), pustnic care se refugiază în scris și lecturi, semidoct romantic. Faptul că un personaj pare să aibă atât de puține de spus, nu îl oprește în vreun fel să vorbească sau să fie ascultat. Giurgiu îi asigură o exotizare din partea celorlalte personaje, dar mai ales o autoexotizare. Smiorcăiala conform căreia viața scriitorilor este de-a dreptul neinteresantă pune pe tavă exact opusul a ceea ce personajul lui Adrian livrează de fapt. Căci ce se formează este portretul romanticului care își convertește în versuri gândurile și trăirile, viziuni poetice care sunt peste puterea de înțelegere a apropiaților, niște oameni „simpli”. Atât de simpli încât nimeni nu pare să încerce să îi dezvolte narativ, în ciuda unor premise încărcate. Să ne oprim asupra personajului nevestei lui Adrian și celor câteva minute în care apare pe ecran, pentru ca mai apoi să dispară în cel mai convenabil mod cu putință – o ceartă măruntă. Dintre cele câteva minute, unul e alocat unei glumițe-văicăreli despre cum s-a cărat cu borcane de murături prin toată Europa. Giumbușlucurile umoristice de felul acesta sunt cel mult simpatice, însă se uzează rapid.

Relația dintre Adrian și Maria este un colaj de clișee al filmelor de dragoste, fapt ce ține Parking în loc de la un demers cinematografic notabil din orice punct de vedere. Acest ABC vizual al love story-ului cinematografic este dens, însă nu sufocant – propriile sclipiri ale lui Giurgiu în materie de kitsch par să își croiască drum cu ușurință. Astfel, pe lângă secvențe erotice în lift, sex focos (a se citi între lumânări) care zgâlțâie o mașină, plânsetele Mariei în timp ce își face bagajele, alergat și țipat pe plajă, există și momente unice în felul lor, cum e memorabila secvență în care Adrian aranjează pastilele care ar fi condus la o supradoză în forma unei inimi, a unei fețe triste etc.

Ce părea la începutul filmului o încercare interesantă, însă destul de naivă, era introducerea unor cadre pe 8mm ca metodă de reprezentare a unor amintiri (flashbacks) ale protagonistului. Naivitatea constă în însăși forma artificială în care Giurgiu livrează aceste cadre – dacă pelicula de 8mm este iconică pentru cinemaul de amator, cadrele din Parking sunt filmate calculat, cu mișcări de cameră rigide și schematice. Apoi, dacă primele cadre pe 8mm prezintă ceva ce s-ar preta drept copilăria lui Adrian în România, următoarele devin reluări sau adăugiri ale acțiunii din prezentul filmului, de data asta fără sunet.În toată confuzia generată, acestea nu fac decât să destabilizeze structura filmului. Vorbim, așadar, de o umplutură lamentabilă de material ce tinde spre arthouse.

Cu riscul de a supralicita, găsesc o reușită în această umplutură, anume inducerea unui efect de distanțare a spectatorului, în special prin opoziția cadrelor mute cu soundtrack-ul aproape omniprezent care îngreunează restul filmului. Iar orice fel de distanțare e binevenită în situația dată. Secvențele de acțiune, în schimb, vin ca o gură de aer proaspăt la finalul celor aproape două ore de dat cu stângu-n dreptul. Deși nu ies din tiparul lipsei inventivității regizorale, asigură coerență și suspans, fiind cel mai înalt nivel pe care Giurgiu îl atinge în film. Însă aerul se va rarefia din nou, de data asta pentru ultima dată, în momentul finalului abrupt.

Nu neg că Parking e capabil să stârnească simpatie sau amuzament – de multe ori chiar cere strident reacții de felul ăsta, și, probabil, pe alocuri le va și obține. Însă, ce poate filmul să facă rămâne dictat de ce nu poate, iar o astfel de baie călduță în mediocritate nu poate prea multe.

O cronică de Călin Boto

Traducere de Andreea Toader

Ultimele Stiri
Abonează-te la Newsletter
Dacă vrei să fii la curent cu ultimele noutăți din industria de film românesc, atunci te invităm să te abonezi la Newsletter-ul ADFR. Abonându-te la newsletter ești de acord să îți procesăm datele în concordanță cu Politica de Confidențialitate. Mai multe informații despre aceste practici pot fi găsite pe pagina Politicii de Confidențialitate. Îți poți modifica acordul oricând apăsând link-ul de dezabonare de la finalul oricărui email trimis de noi sau contactându-ne la office@romfilmdevelopment.org.