INAPOI LA ADFR

Interviu cu Alexandru Mavrodineanu despre Caisa

Alexandru Mavrodineanu nu este un nume cunoscut printre tinerii de vârsta mea. Până la vârsta de 40+ a reușit să facă câteva filme de scurtmetraj bune și un lungmetraj pe care la co-regizat, însă nimic care să ajungă pe buzele oamenilor de pretutindeni. În schimb, Alex are el însuși o poveste extrem de interesantă.

Născut din părinți actori, a plecat la vârsta de cinci ani cu mama și fratele său în Austria, unde a trăit și mers la școală până la intrarea la liceu, cand s-a mutat în sudul Italiei. După Italia a urmat Germania, unde și-a cunoscut tatăl și a lucrat in televiziune, apoi Israel – unde a lucrat ca operator timp de câțiva ani. A venit în România prima dată la 23 ani, la invitația unei prietene. Din 2005, Alex trăiește și locuiește în România, unde încearcă să-și găsească un loc pe scena filmului autohton.

L-am cunoscut pe Mavro printr-un prieten comun operator, care ne-a pus în legătură la începutul anului trecut, când Alex îsă căuta un producător. Am văzut un om cinic, ușor confuz și încăpătânat dar cu o dorință și ambiție uriașă de a face film. Pe vremea aia, era încă în lucru cu documentarul Caisă și avea nevoie de sprijin și de un feedback pe ultima versiune de montaj. I-am vizionat scurtmetrajele (de văzut ”Muzica în sânge”), i-am citit scenariile și am urmărit cu atenție firul poveștii din Caisă. Mi-am luat timp mult până să-l contactez, e adevărat, probabil din acest motiv Alex nici nu mi-a mai răspuns la mail. Deși am dezvoltat un soi de ”mixed feelings” față de el, a rămas pentru mine un regizor cu potențial și un om pe care, din motive necunoscute, îl simpatizez. I-am luat acest interviu despre noul lui documentar – Caisă în urmă cu câteva zile si am descoperit un om mult mai sigur pe el, mai pozitiv și cu aceeași mare dorință de a face lucruri. Despre vise împlinite, greutăți și traseul filmului ”Caisă”, în interviul de mai jos:

Ăsta este al doilea tău film de lungmetraj documentar. De cât timp lucrezi la el?

Am început să lucrez la el acum cinci ani, el e gata de anul trecut din primăvară – ne-am grăbit puțin să-l lansăm la TIFF.

Spune-mi cum a pornit tot: de la idee la draft-urile prin care a trecut și schimbările majore din viața proiectului.

La început am vrut să fac un film despre puști (n. Caisă) și îmi schițasem în minte un scenariu ideal cu ce s-ar putea întâmpla cu el – lucruri care chiar s-au întâmplat: a ajuns campion și a trecut prin diferite dificultăți ca să ajungă acolo, deci aveam toate ingredientele necesare să fac un documentar observațional ”uplifting”, în care acest puști învinge soarta prestabilită pentru categoria socială din care făcea parte. Deși l-am montat așa, nu-mi plăcea, nu avea suficienta substanță. M-am întors în sala de box în căutare de altceva, deși nici eu nu știam foarte bine ce caut. Eram pe capul lor mereu, ajunseseră să se sature de mine și cu cât eram mai insistent cu atât mai mult relația între noi se degrada. În mintea mea deja începusem să abandonez ideea, până într-o zi în care, după luni de zile în care renunțasem, am trecut pe la antrenament și norocul a fost că fix în ziua aia s-a întâmplat un lucru pe care o să îl vedeți în film, care m-a făcut să am o revelație. Atunci am realizat că, de fapt, maestrul este personajul meu principal. Am fugit să iau echipamentul și am filmat în ziua aia, apoi am regândit totul în jurul lui. Am avut noroc să fiu acolo în ziua respectivă, altfel nu ieșea cum trebuie.

A fost de la început dorința ta de a filma acest proiect sau a fost un compromis?

Documentarul observațional este un stil de film care necesită o echipă de filmare care se poate ”infiltra” subtil în viața personajelor. Evident că mi-aș fi dorit să am măcar pe cineva să conducă mașina (râde) – am făcut singur munca a cinci oameni. Acum, dacă n-ar fi existat lipsa banilor, există două cazuri ideale de conformație a echipei: ăla în care regizorul filmează și altcineva se ocupă de sunet sau ăla în care regizorul face și sunetul și mai are un operator cu care trebuie să aibă o comunicare foarte bine rodată, el fiind un ”semi-regizor” la filmul documentar observațional.

Mi se par foarte naturale personajele tale, deși sunt în fața camerei, și cred că este  unul din punctele forte ale filmului. Fiind doar tu, nu cred că au luat în serios proiectul și astfel le-a fost mai ușor să se deschidă. Poate dacă ați fi fost mai mulți, s-ar fi schimbat lucrurile.

Probabil. Într-adevăr, am reușit cumva să obțin acordul lor foarte repede. De obicei, durează ceva timp până când personajele reușesc să se destindă în fața camerei. Dar eram zi de zi cu ei, m-au văzut probabil mai degrabă ca un tip semi-nebun și foarte dornic.

Este un film despre muncă, ambiție și depășirea condiției, însa în aceeași măsură este și despre fidelitate și abandon. În ce măsură te regăsești în povestea asta?

Hopa (râde). Da, sunt niște teme importante, aproape existențiale pentru mine – teama de abandon și loialitatea, să zicem. Loialitatea este o trăsătură de caracter pe care o caut în oamenii cu care mă înconjor. Frica de abandon cine nu o are, într-o proporție sau alta?

Am observat că pui accent mult pe conexiunea umană, în filmele tale. Cauți vreodată prin personajele tale să afli ceva în plus despre tine?

Când mă implic într-un film simt nevoia să îndeplinesc acele reguli dramaturgice, acel arc pe care încă nu-l stăpânesc în totalitate dar de care încerc să mă apropii cât mai tare. Bineînțeles, eficiența lui se măsoară prin reacția publicului, pentru mine acela este testul suprem. Dacă observi că nu ai atins publicul, probabil trebuie să mai lucrezi la meșteșugul tău. Mi-e teamă că am evitat un răspuns personal☺

Publicul mai mult decât părerea critică?

Da, dacă ar fi să aleg, întotdeauna. Nu îți pot descrie ce simt când vine câte un spectator după proiecție și îmi mulțumește cu sinceritate pentru film. Mă simt atât de împlinit profesional, dar și un mic impostor☺ puțin rușinat, pentru că eu doar le-am pus cap la cap. Meritul adevărat pentru emoțiile lor îl au personajele reale din film.

Cum îți alegi subiectele pentru filmele tale?

La filmele de ficțiune încerc să dezbat temele principale care mă preocupă în perioada asta a vieții, iar la documentar contează mult personajele – pe care nu le pot alege cum aș alege un actor în ficțiune. Sau, odată ce le am ales, merg cu ele până la capăt. De asta este important ca personajul unui documentar să fie nu numai carismatic, dar și suficient de generos și capabil să se deschidă în momentele sale de vulnerabilitate pe care dacă nu le obții, nu prea ajungi în profunzimea unui film.

Care este cel mai bun sfat pe care l-ai primit pe un platou de filmare?

(râde) Îmi vin multe amintiri. Cred că a fost ”hai să filmăm!”.

Ai putea spune că toți anii aceștia de încercări, experiențe și domicilii diferite te-au ajutat ca regizor?

Probabil că da, mi-au format poate un caracter capabil să se plieze mai ușor pe situații noi, imprevizibile, și să se adapteze repede. Pe de altă parte, cred că am suferit nevoia aia umană de a avea rădăcini serioase într-un loc. De a avea un răspuns simplu la întrebarea “tu de unde ești?”.  Na, încă nu am ajuns la finalul vieții să fac o expertiză serioasă. Vedem la final.

Caisă s-a bucurat de succesul câtorva festivaluri de renume și urmează a fi lansat în cinematografe pe 1 martie. Ce se va întâmpla mai departe?

Deocamdată mă implic în etapa de distribuție ca să afle cât mai multă lume că intră în cinema. Este o emoție puternică, am primul meu film în cinema, mi se îndeplinește un vis de când eram mic copil, adolescent. Cel mai mult mă încurajează reacțiile publicului de până acum și mă gândesc că ar fi păcat să nu îl vadă lumea. Dar, parcă nu am raspuns la întrebarea ta, nu?

Poți să privești mai departe de atât, după intrarea filmului în cinematografe?

Mă mai zbat puțin acum, chiar azi mă duc să pun afișe în cafenelele în care mai merg – lucruri de genul, apoi voi lăsa filmul să își vadă de viața lui, iar eu o să mă ocup de următorii copilași aflați în pepinieră. Am un film de ficțiune în așteptare pe care l-am propus deja la CNC unde însă am avut niște note tragice, un scurtmetraj cu care am luat și un documentar în dezvoltare cu care mă fac de râs când povestesc despre ce e vorba, dar sunt convins că trebuie făcut. Sper să aibă aceeași soartă ca și Caisă cu mica diferență neglijabilă că de data asta să fie și finanțat. Am ruinat deja o firmă de producție cu Caisă și nu mai am alta☺



Caisă intră în cinematografele din țară din 1 martie. Pentru bilete, vizitați pagina Cinemagia.

Un interviu de Laura Mușat

Ultimele Stiri
Abonează-te la Newsletter
Dacă vrei să fii la curent cu ultimele noutăți din industria de film românesc, atunci te invităm să te abonezi la Newsletter-ul ADFR. Abonându-te la newsletter ești de acord să îți procesăm datele în concordanță cu Politica de Confidențialitate. Mai multe informații despre aceste practici pot fi găsite pe pagina Politicii de Confidențialitate. Îți poți modifica acordul oricând apăsând link-ul de dezabonare de la finalul oricărui email trimis de noi sau contactându-ne la office@romfilmdevelopment.org.