INAPOI LA ADFR

Recenzia lunii: Cap si Pajura, de Irina Trocan

Cap și pajură, cel mai recent film al lui Nicolae Constantin Tănase, e inegal ca realizare și inconstant ca experiență de vizionare. Cu indulgență, poate fi numit surprinzător. Cu exigență, putem presupune că realizatorii s-au decis la jumătatea demersului să îndulcească pastila, să nu ceară așa de multe de la spectatori fără să dea nimic reconfortant înapoi. Pe de altă parte, ceea ce-și propune – să transforme o știre lugubră într-un prilej de auto-examinare a societății și, mai ales, să o pună sub lupă într-o experiență-limită cinematografică – e destul de rar între lungmetrajele românești încât să merite o discuție atentă. Cazul real se află undeva pe axa morală dintre tragedie socială și ghinion stupid: un tânăr și-a pus pe repeat maneaua preferată într-un club, nu o dată, ci de zece ori, până când s-a trezit cu o sticlă în cap de la cineva la fel de beat. În ambulanță, a semnat un formular conform căruia refuză serviciile medicale și a rămas acasă nesupravegheat (aproape) până la moarte. O mare parte din film apelează la cadrele lungi care de mult sunt norma cinemaului românesc pentru a inventaria, cam la fel de sec ca rezumatul de mai sus, degradarea fizică a băiatului. Alex Călin face mult medical acting în rolul principal, cu capul bandajat sau cu glasul sincopat, în timp ce trece prin agonie, iar obiectivitatea stilului de filmare și precizia jocului lui sunt ocazional întrerupte de tușe impresioniste (țestoasa din acvariu, singurul lucru non-audiovizual care mai mișcă în apropiere, capătă la un moment dat proporții monstruoase în cadru). Scoțând povestea din șablonul de știre-bombă a ProTV-ului (Maneaua preferată i-a adus moartea!), Tănase și scenarista Raluca Mănescu ne invită (sau ne constrâng) la gestul umanist de a empatiza cu protagonistul, renunțând voit la tot ce e entertaining în situație și făcând de la bun început orice salvare să pară improbabilă.

Împletirea cazului de știri cu analiza socială macro e o practică frecventă în cinemaul cu miză realistă, iar între filmele românești are cel puțin un precedent răs-discutat în După dealuri al lui Cristian Mungiu: cazul de exorcism de la Tanacu devine sinecdocă pentru funcționarea tuturor instituțiilor românești (adăpostul de orfani, spitalul, biserica etc.). În cazul lui Cap și pajură, cât și ce anume e de interpretat din acest subiect de știre rămâne la alegerea spectatorilor, deși câteva elemente sunt cu siguranță acolo din termenii-cheie: S-ar fi lăsat cu bătaie dacă cineva asculta de 10 ori noul single 3 Sud Est într-un club, în loc de o manea? L-ar fi lăsat cei de la ambulanță pe pacient să semneze că pleacă, știind că e beat, dacă l-ar fi luat în primire în alte circumstanțe și nu din fața unui local în toiul nopții? Sunt aluzii în film, deși discrete, că neglijarea lui ca suferind cu mare nevoie de îngrijire medicală se leagă direct de statutul marginal al băiatului – care, în filmul de ficțiune, își trăiește ultimele sale zile într-o garsonieră modestă și e interpretat de un actor cu ten mai închis decât subiectul real al știrii –, și că, prin urmare, atenția exacerbată pe care i-o acordă filmul, urmărindu-l zi după zi în degradare, trebuie să compenseze pentru indiferența socială.

cap si pajura heads and tails

Chiar acceptând această premisă conform căreia privitul empatic e o acțiune socială, sunt multe stângăcii în felul în care e „rotunjit” personajul, într-o logică despre care Tănase spune că e a poveștii și nu preluată din cazul real. Pentru că maneaua „fatală” e despre solidaritate între frați, protagonistul e pe tot parcursul filmului agățat de un frate care rămâne absent: refuză avansurile iubitei acestuia (Iulia Ciochină), lui îi dedică maneaua în noaptea fatidică, pe el îl sună de acasă când simte că pierde controlul. Inclusiv acumularea de detalii ostentative în construcția personajului (telefonul, hainele) duc mai mult la o caricatură decât la o particularizare, mai ales când vedem o parte atât de mică din viața lui.

Cea mai reușită secvență din film este cea de la început, din club, care valorifică la capacitate maximă mijloacele cinematografului. În spațiul ringului de dans (filmat în cadru larg cu tăieturi rare) se mișcă din ce în ce mai puțini indivizi care sunt din ce în ce mai dezlânați; dialogul lipsește, protagonistul e adesea mai aproape de standul DJ-ului decât de cameră, iar coloana sonoră e o repetiție obsedantă la Cap și pajură de Florin Salam. Această repetiție e accentuată la ultimele iterări de scurtarea ei la refren, pe care-l auzim din nou și din nou. Doi indivizi (ajunși într-un moment important lângă cameră, cu protagonistul în raza lor vizuală) par să plănuiască ceva în privința celui care tot cere maneaua, dar când acesta e lovit cu sticla, evenimentul nu e anticipat regizoral, vine ca un șoc.

Astfel de dramaturgie de film – fără dialog, pe fundal muzical, punând accent pe mișcarea unor siluete într-un spațiu – poate fi folosit atât în narațiune arthouse (de către cineaști care mizează pe puterea observațională a camerei), cât și în comedie, un exemplu românesc recent fiind scurtmetrajul O noapte la Tokoriki (r. Roxana Stroe, 2016). Deși lucrurile pe care le are în comun cu Cap și pajură sunt mai degrabă arbitrare (un triunghi amoros, relații de familie, prezența Iuliei Ciochină, o sticlă în cap la beție), cel puțin secvențele de dans pot fi privite împreună pentru a compara două tipuri de regie eficientă, apelând însă la mijloace diferite. Tokoriki urmărește un intrus care dansează mult prea aproape de un cuplu, decupând în încadraturi strânse dinamica de putere (care rămâne totuși opacă) între el și ea și el. Cap și pajură lasă suspansul să se acumuleze fără să ne ghideze atenția foarte strict, ba chiar îi lasă spectatorului timp să devină iritat în ritmul lui de repetiția manelei (se repetă de destule ori încât efectul să fie garantat). Ambele filme speculează caracterul intim și public pe care îl are dansul semi-beat de la jumătatea nopții și prin asta ne provoacă să empatizăm cu protagoniștii –  oricâtă distanță ar fi între realizatori, spectatori și personaje, oricât de mare le-ar sta scris pe frunte statutul sau tipologia caricaturală pe care o joacă, le privim cu atenție sperând că totul o să fie OK până la sfârșitul nopții.

O cronică de Irina Trocan

Traducere de Andreea Toader

Ultimele Stiri
Abonează-te la Newsletter
Dacă vrei să fii la curent cu ultimele noutăți din industria de film românesc, atunci te invităm să te abonezi la Newsletter-ul ADFR. Abonându-te la newsletter ești de acord să îți procesăm datele în concordanță cu Politica de Confidențialitate. Mai multe informații despre aceste practici pot fi găsite pe pagina Politicii de Confidențialitate. Îți poți modifica acordul oricând apăsând link-ul de dezabonare de la finalul oricărui email trimis de noi sau contactându-ne la office@romfilmdevelopment.org.