INAPOI LA ADFR

#IntoTheSpotlight: În dialog cu Andrei Tănăsescu despre American Independent Film Festival

În dialog cu Andrei Tănăsescu despre American Independent Film Festival, începuturile festivalului, planuri de viitor și câteva detalii despre ediția din 2019.

American Independent Film Festival se află doar la a treia ediție, însă deja ne-a obişnuit cu invitați deosebiți şi filme pe măsură. Care sunt highlight-urile acestui an?

Suntem extrem de bucuroși să deschidem festivalul cu THE SISTERS BROTHERS, o comedie western filmată în România în regia lui Jacques Audiard, câștigător al Palme d’Or, care va fi prezent la ambele proiecții pentru Q & A.

Celălalt invitat special al festivalului este Roberto Minervini, care va introduce publicului ultimele sale două filme și va prezenta o selecție proprie compusă din comori cinematografice de neratat.

De asemenea, vom avea sesiuni de Q & A prin Skype cu nimeni altul decât legendarul Paul Schrader pentru ultimul său film, FIRST REFORMED, și cu oaspetele nostru de anul trecut, Kent Jones, al cărui film de debut, DIANE, a câștigat premiile pentru cel mai bun film, scenariu și imagine la Tribeca IFF.

Demn de menționat este și ‘programul de skateboarding’ de duminică, 14 aprilie, cu filmele SKATE KITCHEN și MID90s, care va găzdui o discuție pe tema culturii urbane cu membrii comunității skateboarding din București, Cristian Benescu și Andrei Gongu, alături de antropologul Andrei Mihail.

Alte titluri de neratat ar fi: tripticul audio-vizual Edward Hopper-meets-David Lynch al lui Rick Alverson, THE MOUNTAIN (cu Tye Sheridan, Jeff Goldblum, Denis Lavant și Udo Kier), MANDY al lui Panos Cosmatos și VOX LUX de Brady Courbet (cu Natalie Portman și Jude Law), precum și filmul extraordinar al lui David Mitchell, UNDER THE SILVER LAKE.

Ai vreun film favorit anul acesta pe care ai vrea ca toată lumea să îl vadă?

Favoritul meu în acest an este MANDY al lui Panos Cosmatos – un horror-fantasy la suprafață, care însă în profunzime redă o imagine subtilă, plastică a legăturii cosmice dintre doi oameni îndrăgostiți.

Îi încurajez pe toți să se lase purtați de forța senzorială a fluxului său psihedelic de conștiință. Ce mod mai bun de a închide un festival?

Invitatul special al acestei ediții este regizorul Roberto Minervini, cu care organizați și un masterclass pe data de 16 aprilie. De ce sunt importante masterclass-urile și evenimentele conexe într-un festival de film și ce planuri de viitor aveți în acest sens?

Roberto Minervini este unul dintre cei mai importanți regizori care lucrează în America, dar a cărui filmografie nu este la fel de bine cunoscută în România (sperăm să schimbăm asta). Filmele sale vibrează prin lirism poetic la granița dintre documentar și ficțiune, conturând portrete empatice ale Americii de Sud de care ne aduce mai aproape, și înțelegând o parte marginală a societății americane, adesea ignorată sau stereotipizată în mass-media.

Ceea ce este deosebit în filmele sale este procesul lui Minervini, angajamentul față de personajele sale și imersiunea în viața lor, accesul pe care îl primește, care apoi este împărtășit nouă, spectatorilor. Asemenea detalii sunt esențiale pentru înțelegerea mai aprofundată a filmelor sale și a impulsului artistic-umanist din spatele lor.

Un masterclass este mediul perfect în care aceste detalii să fie descoperite și publicul să lege o conexiune mai intensă cu filmele – o oportunitate rară oferită de sesiunile Q & A.

În plus, oferind oaspeților noștri de onoare o carte-blanche (o tradiție pe care am început-o anul trecut cu Kent Jones) permite festivalului să prezinte o perspectivă curatorială diferită asupra filmelor americane și să aducă diversitate selecției noastre. În acest caz, alegerea lui Minervini a filmului WANDA al lui Barbara Loden și a documentarului poem-jazz TCHOUPITOULAS al fraților Ross.

Ne propunem ca retrospectiva invitaților + carte blanche să fie o componentă recurentă a festivalului nostru și invităm publicul să se încumete să le descopere.

Cum a apărut American Independent Film Festival şi care a fost motivația din spatele inițierii unui astfel de festival?

AIFF a început în urmă cu 3 ani din dorința de a umple un gol în piața locală de distribuție a festivalurilor și în cinematografe.

Ar putea părea ciudat organizarea unui festival cu filme ce provin din țara cu cea mai mare dominație culturală cinematografică din lume, dar dacă cineva privește mai atent la realitatea distribuției filmelor indie americane în România, imaginea devine mai clară.

Se întâmplă deseori ca, în ciuda existenței a multor festivaluri de film naționale ce redau cinematografia variată a țării respective, reprezentarea americană în cinematografe să fie dată doar de filmele blockbuster care domină în box-office.

Din ce în ce mai multe filme americane cu un buget mai mic și de artă sunt lăsate în afara rețelei locale de distribuție. În general, cred că există concepția greșită că cinematografia americană este această industrie omogenă, de sine stătătoare, care nu are nevoie de distribuție precum alte cinema-uri naționale, când, de fapt, filme indie stau în umbra filmelor blockbuster cu buget mare

* Desigur, există diverși factori ce motivează alegerea filmelor europene de către companiile de distribuție (sprijin financiar din partea MEDIA etc.)

Pe scurt, există un întreg spectru de filme independente sau ‘greu de distribuit’, și totuși relevante din punct de vedere cultural, care adresează teme socio-politice de actualitate, astfel încât ne-am gândit că este necesar să le aducem pe marele ecran. 

Cum simțiți că a evoluat AIFF de la prima ediție până acum?

Este prea devreme pentru a face o afirmație solidă privind progresul festivalului, mai ales că este doar al doilea an al meu ca programator al festivalului. Aș spune că întreaga echipă este mai mult în acord cu sensibilitățile cinematografice ale fiecăruia, ceea ce face ca procesul de programare a festivalului să fie unul organic. Implicit, capacitatea noastră de a conștientiza temele actuale și importante în filmele americane (să nu mai vorbim de problemele actuale ale societății americane) a condus la un program mai coerent.

Care au fost provocările de care v-ați lovit în organizarea festivalul, de când acesta a luat naștere și până la ediția a treia?

Cea mai mare dificultate rămâne (in)capacitatea de a primi drepturile pentru filme.

Acest lucru se datorează fie taxelor de proiecție mult ridicate, fie pur și simplu filmul este indisponibil pentru ‘teritoriul nostru’. Acest ultim aspect are și alte ramificații, pentru că fie trebuie să așteptăm un an pentru ca filmul să fie disponibil (riscând astfel propagarea acestuia pe rețelele torrent între timp), fie suntem blocați de a avea filmul prin drepturile VOD.

S-a întâmplat cu un film pe care am încercat doi ani la rând să-l programăm, de fiecare dată când ne apropiam de încheierea acordului, am fost blocați la final (în ciuda faptului că regizorul era de partea noastră). Frustrarea în acest caz particular este că am avut un întreg eveniment planificat în spatele lui, gata să aducă în lumina reflectoarelor un film relativ necunoscut, care ar fi avut o audiență uriașă în București.

În ansamblu, aceste provocări nu ne fac decât să fim mai determinați în a aduce filmele în care credem în cinematografele din București la fiecare ediție. 

Ce își propune festivalul pe termen lung?

Ne propunem să păstrăm o selecție puternică și sperăm să aducem mai mulți invitați și să oferim comori cinematografice pentru a fi descoperite de publicului nostru. Cred că unul dintre cele mai satisfăcătoare lucruri este împărtășirea cu publicul filme care provoacă și inspiră, și atâta timp cât păstrăm această tradiție, AIFF va avea un viitor luminos. 

Dacă ar fi să alegi un citat memorabil dintr-un film, care să descrie totodată festivalul, care ar fi?

Există o scenă în filmul lui Roger Corman, THE INTRUDER, în care un jurnalist dintr-un oraș mic și soția lui își împărtășesc gândurile și sentimentele legate de integrare, în timp ce o cruce arde în flăcări în afara casei lor. El dezvăluie că până când un agitator local a stârnit tensiuni rasiale, a fost împotriva integrării în școli, și totuși ceva s-a schimbat. Ceva legat de ura oarbă și violența concetățenilor săi a tras vălul rasist de pe ochii săi. El concluzionează subliniind singura calitate a agitatorului care merită să fie recunoscută: el ne-a „făcut să ne confruntăm cu noi înșine”.

Este o replică care, deși a fost spusă în 1962, din nefericire este repetată o jumătate de secol mai târziu de o țară întreagă (având un ecou peste tot în lume). Este tipul de alarmă la care timpul nu ne va mai permite să continuăm să apăsăm butonul de amânare – și sperăm ca acest lucru să fie redat publicului prin filmele lui Roberto Minervini și programul carte-blanche.

Un interviu de Romina Banu

Traducerea de Andreea Toader

Ultimele Stiri
Abonează-te la Newsletter
Dacă vrei să fii la curent cu ultimele noutăți din industria de film românesc, atunci te invităm să te abonezi la Newsletter-ul ADFR. Abonându-te la newsletter ești de acord să îți procesăm datele în concordanță cu Politica de Confidențialitate. Mai multe informații despre aceste practici pot fi găsite pe pagina Politicii de Confidențialitate. Îți poți modifica acordul oricând apăsând link-ul de dezabonare de la finalul oricărui email trimis de noi sau contactându-ne la office@romfilmdevelopment.org.