INAPOI LA ADFR

Iulia Lumanare, despre actorie si cel mai nou film, Pororoca

Un interviu sincer și exclusiv cu Iulia Lumânare, o actriță pe care mi-ar plăcea s-o văd mai des pe ecrane și un om cu care aș ieși oricând la un film. Și, dacă nu o cunoașteți încă, trebuie neapărat s-o descoperiți în noul lungmetraj al lui Constantin Popescu, Pororoca.

Am să încep prin a mărturisi că acest interviu se vroia a fi unul cu Bogdan Dumitrache. Când am luat decizia să facem un interviu despre Pororoca, cel mai nou lungmetraj al lui Constantin Popescu, varianta evidentă era Boogie, el fiind actorul principal. Dar n-a fost să fie și drumurile m-au adus la Iulia.

Iulia Lumânare. Un om despre care nu știam mare lucru până s-o văd interpretând-o pe Cristina în acest film. I-am propus să ne vedem pentru interviu și nu a ezitat nicio secundă. Luni seară o așteptam pe canapeaua roz și prietenoasă de la ADFR. Venisem cu 30 minute mai devreme, ca să fiu sigură că nu întârzii, cum îmi stă în obicei. A întârziat Iulia, dar nu aveam cum să mă supăr – trebuia să mi-o facă și mie cineva. A venit cu un zâmbet până la urechi și m-a impresionat de la strângerea puternică a mâinii, când i-am intins-o pentru a mă prezenta. O femeie deșteaptă, care își impune personalitatea fără prea multe vorbe, de când intră pe ușă, Iulia a continuat să mă surprindă plăcut, pe întreaga durată a interviului. Mi-a povestit despre prima ei întâlnire cu actoria, despre cum vede ea viitorul și ce aduce nou în viața ei fiecare rol pe care-l joacă. În final, mi-a mulțumit pentru un interviu diferit decât celelalte și m-a invitat la teatru.

Pentru mine, întâlnirea cu Iulia nu a fost una oarecare; m-a făcut să-mi doresc și mai mult de la mine, pentru că în ea am văzut-o pe Laura peste zece ani. Iulia mi-a părut o fire împăcată cu ea și fericită, care acceptă fiecare provocare a vieții cu capul sus.

 

Am citit mult despre tine și rolurile intepretate. Mărturisesc că, în afară de rolul medicului ginecolog din Ana, Mon Amour și rolul Cristinei, din Pororoca, nu am avut ocazia încă să te urmăresc în alte filme. Am reușit, totuși, să surprind atenția ta la relația dintre omul și actorul Iulia – aș sublinia aici nevoia de a fi mereu în legătură cu emoționalul tău, de unde cred că îți extragi tot ceea ce consideri necesar în conturarea unui personaj. În ambele filme, pare că sapi adânc în tine, înainte de a porni la drum cu personajul dat. De ce consideri că ai nevoie, pentru a fi actor?

De tine. Iar observația ta e justă. Pentru mine e important mai întâi ce trebuie să dau la o parte din mine ca să pot face personajul respectiv; și nu neapărat ce seamănă cu mine din personajul ăla, cât ce nu seamănă. Într-un final, dacă vorbim de realism psihologic, nu cred că ai cum altfel.

Am citit într-un articol pe care l-ai dat, în urmă cu ceva vreme, că actoria a apărut în viața ta în clasa a Xa, când i-ai văzut jucând pe scenă pe Oana Pellea și Marcel Iureș, în Richard al II-lea. Ai avut parte de susținerea părinților tăi încă de atunci?

Nu. Am vrut să fiu alte lucruri până atunci: avocat, criminalist, profesor. Aveam altele în cap. La actorie nu m-am gândit, a fost realmente un sentiment foarte puternic, am foarte clară în minte imaginea celor doi actori (n. Oana Pellea și Marcel Iureș) coborând pe scări la sfârșit de spectacol – aveau o expresie pe care n-o mai întâlnisem niciodată până atunci și nu era a actorului care dă interviuri sau autografe. Erau oameni epuizați după un spectacol de trei ore și mi-am zis „vreau și eu asta”; nu partea cu aplauzele, nu rolul, doar epuizarea aia .

Sprijinul părinților nu a venit niciodată. Eu mi-am dat seama că asta vreau să fac atunci, iar lor le-am zis abia în clasa a XII-a că dau la actorie; inițial au crezut că este o glumă. Apoi, tata mi-a zis „bine, dă la actorie, dar dacă nu intri, ce faci?”. Atunci mi-am pus problema că s-ar putea să nu intru și am hotărât să dau la Litere, să fiu profesor.

În timpul pregătirii la gramatică pentru admitere primesc un telefon bizar. Nu știu nici în ziua de azi cu cine am vorbit, am luat la rând toate posibilitățile, dar nu am aflat. Mi-a zis că nu crede că e bine să dau la Litere, faptul că știu că voi intra la Litere n-o să-mi permită să dau totul la Actorie, pentru că aveam o plasă de siguranță. Nu m-am mai înscris la Litere.

Astăzi ești actor, director de casting și profesor, cu doctorat. Trei profesii care nu se exclud una pe alta, din contră – consider că se completează. Ce aduce nou fiecare din ele, în viața ta?

Sunt un om care n-are stare. Interioară. Cumva, indiferent cât de tare țin la un lucru, natura mea care desface și analizează ajunge să facă misterul să dispară. Și toate astea, scrisul de scenarii, casting-ul, predatul, flirtul cu regia – toate astea sunt un fel de adjuvante astel încât să rămân la fel de pasionată de actorie, sa mă întorc mereu acolo.

Ți-e teamă că o să te plictisești?

Da. Undeva pe la 60-70 ani, mă văd retrasă din București, ocupându-mă cu dresajul de cai și scriind. Nu cred că mai văd scena, sau cel puțin eu așa îmi văd bătrânețea.

Ca actriță, ai jucat de la producții TV, cum au fost La urgență – unde ai avut un rol secundar, și Rămâi cu mine – unde ai avut un rol principal și solicitant, la producţii de scurtmetraj și lungmetraj. Aș vrea să amintesc aici de Denisa – un rol de prostituată, din lungmetrajul Alexandrei Bălteanu și de Miruna, din scurtmetrajul Ninel, de Constantin Popescu. Te ajută experiența de cadru didactic în construirea unui personaj?

Nu. Nu știu cum să-ți spun, dar faptul că sunt pedagog mai degrabă m-ar încurca; în momentul în care ești actor, partea pegagogică e ca o supapă care trebuie închisă, altfel începi să te uiți la partener și să-l analizezi, la fel și pe tine.

Și reușești să o închizi?

Da, absolut.

Pororoca este a treia colaborare cu regizorul Constantin Popescu. Este un film despre dispariția unuia dintre cei doi copii ai unei familii bucureștene obișnuite și despre cum, un singur moment de neatenție, le întoarce viața liniștită pe dos. Am citit un interviu cu Constantin, în care povestea că scenariul a fost scris cu tine și Bogdan ( – n. Bogdan Dumitrache) în minte. Care a fost prima ta reacție, după prima citire?

Eu nu știam că joc rolul când am citit prima dată scenariul și am aflat că l-a scris cu mine în minte la festivalul de film de la San Sebastian. Bogdan a știut de la început. În perioada aia, scriam cu Călin la Ana, Mon Amour, unde urma să joc un rol pentru care mi-am scris singură textul. M-am documentat, m-am întâlnit cu ginecologi și Călin m-a lăsat să mi-l scriu singură, în procent de peste 90%. Constantin ajunsese la un draft satisfăcător pentru el cu Pororoca și mi l-a dat să-l citesc și să-mi fac notițe, să îi spun cum mi se pare. Ne-am întâlnit și am discutat, dar nu despre personaj, ci despre scenariul în sine: evoluția personajelor, conflictul. Apoi, după câteva luni m-a sunat cu un nou draft, pe care l-am citit și am discutat. Abia apoi mi-a zis că vrea să joc rolul și că nu e nevoie de casting.

Constantin e un regizor care lucrează atipic și nu lucrează la fel la două proiecte. Nu știi la ce să te aștepți, deși există niște lucruri pe care deja le cunoști, dacă ai mai lucrat cu el. E o formă de manipulare pe care n-am cum să n-o apreciez – îmi place să fiu “făcută” de regizor. Cred că a vrut să înțeleg povestea de ansamblu, universul, ca apoi să intru în el.

Bănuiesc că l-ai recitit după ce ai aflat că-l joci.

Nu, nu m-am mai atins de el până la filmare. În momentul în care mi-a spus că o să-l joc, toate alarmele mele au făcut „nino nino danonino” (râde). Nu am vrut să mă mai ating de el.

Mi se pare extrem de dificil să te pui într-o astfel de situație, foarte greu de înțeles dacă nu treci prin ea, oricât de empatic ești ca om, sau actor. Cum ai construit personajul Cristinei? Ce mijloace ai folosit pentru a înțelege etapele prin care trece, atat din punct de vedere psihologic, cât și emoțional?

E o formă de labilitate interioară pe care actorul și-o întreține într-o formă sau alta. Își modelează emoțiile ca să poată avea acces la ele oricând. Toate lucrurile de care aveam nevoie rațional le epuizasem în discuțiile cu Constantin pe scenariu, deci imaginea de ansamblu era foarte clară. Mai departe, pentru mine lucrurile s-au redus la o întrebare și întrebarea a fost dacă Cristina e mai deșteaptă decât Tudor și dacă ea știe asta. Erau două perspective diferite, dacă nu era ăsta cazul, dar Constantin mi-a confirmat că da, este și că știe. Tudor, în schimb, nu știe și ea a avut grijă ca el să nu afle asta.

Mi s-a părut ușor dezechilibrat filmul, din momentul plecării tale cu Ilie, la părinții tăi, în Constanța. Bineînțeles, dezechilibrul era inevitabil – Tudor (n. Bogdan Dumitrache) își pierde și ultimul sprijin, odată cu plecarea ta și se vede nevoit să își înfrunte singur toate gândurile și sentimentele care îl încearcă. Și totuși, mie nu mi s-a părut justificată scoaterea definitiva a personajului Cristinei din peisaj și atitudinea radicală pe care aceasta o are, față de Tudor, când acesta îi propune să dea o fugă până la Constanța. Mi s-a părut că este o cu totul altă Cristina, decât cea conturată în prima parte a filmului. Crezi că Iulia ar fi luat aceleași decizii ca și Cristina?

Iulia nu cred că ar fi ajuns acolo; Iulia cred că ajungea la Bălănceaca cu marmeladă în vene. Iulia nu făcea față acestei situații – asta e marea diferență dintre Cristina și Iulia. Cristina e mai puternică și mai abilă emoțional, există în ea un supraviețuitor profund. Este fix ca în povestea cu puiul, în care mama își ia puiul sănătos și pleacă. E o secvență în film, în biroul polițistului, unde am avut o reacție foarte puternică la filmare: aveam spasme în picior, nu puteam să mă opresc, plângeam – chiar aș vrea să văd dubla aia. Constantin mi-a zis atunci „Cristina nu e asta. Cristina îl are pe Ilie în brațe și Cristina are forța de a-și internaliza durerea”. În momentul ăla mi s-au dat toate răspunsurile pe care nu le aveam, apropo de ce urma. Cristina trebuia să-și apere copilul pe care-l mai avea.

Cu ce ai plecat acasă, după rolul ăsta?

Cu o frică poate și mai mare de a avea copii. E o teroare acolo: cred că indiferent cum o dai, ca părinte, n-ai cum să nu greșești. Ai o altă ființă umană, care nu e decât parțial ceea ce crezi tu că este. E o responsabilitate care, desigur, mă atrage, pe de o parte pentru că simt că aș fi o mamă bună, însă, pe de altă parte, mă sperie tocmai din această perspectivă. Cu asta am rămas, pentru că a trebuit să trec prin asta, deși nu am copii: cu o frică și mai mare.

Și o ultimă întrebare: te gândești vreodată la viitor?

Întotdeauna. E un fel de a trăi. Toate deciziile pe care le iau, lucrurile pe care le fac, le trec printr-un filtru foarte important pentru mine, și anume cum o să privesc aceleași lucruri când o să am 60-70 ani. O perspectivă a mea, departe, care se uită la ceea ce fac. Și uneori vreau să satisfac acea ființă, indiferent de cum se vor întâmpla lucrurile.

Pororoca poate fi vizionat în cinematografele din țară. Pentru programul complet, puteți accesa website-ul Eventbook.

un interviu de Laura Mușat

Ultimele Stiri