INAPOI LA ADFR

Interviu: Mihai Chirilov, director artistic TIFF

Mihai Chirilov, co-fondator și director artistic al TIFF este genul de om care își găsește timp să le facă pe toate. Ne-am întâlnit într-o zi de sâmbătă într-o crâșmă din centrul Bucureștiului. Mihai venea de la o altă întâlnire, după o noapte întreagă de vizionat filme și își făcuse timp în drum spre mine să treacă și pe la piață după fructe. Am vorbit despre care sunt provocările atunci când faci selecția pentru cel mare festival de film din România, cum a început totul pentru el și cum crede că mai poate evolua TIFF-ul de aici înainte.

1. Mihai, ce te inspiră în meseria ta de critic și director artistic?

Mă inspiră foarte mult locurile pe care le vizitez când merg în festivaluri și încerc să găsesc în fiecare an un loc în care nu am mai fost, de preferat într-o țară în care nu am mai fost. Ca în orice meserie, cred că rutina este cel mai mare dușman, iar atunci când mergi de 20 ani la aceleași festivaluri mari, cum e Berlin sau Veneția, intri într-o rotativă care te transformă într-o mașină de văzut filme fără să mai ai parte de surprize sau stimuli. Mă inspiră mult știrile și ceea ce citesc, dar și oamenii pe care îi întâlnesc – și nu neaparăt oameni din industria de film; când merg într-un festival încerc să explorez orașul și să interacționez cu oameni diferiți – de aici vin schimburile de idei și posibilele direcții pe care le dau unei selecții.

 2. Cum era filmul românesc când ai debutat tu și cum ți se pare că a evoluat?

După ce am terminat facultatea de electronică la jumătatea anilor ‘90, filmul românesc de top era guvernat de operele lui Lucian Pintilie care se întorsese în țară și începuse să facă cinema într-un ritm regulat – o dată la doi ani scotea un nou film și majoritatea mergeau la Cannes. Practic filmul românesc al anilor ‘90 se remarcă doar prin câteva titluri mari semnate de regizori consacrați, plus excepția numită Nae Caranfil – nici vorba la vremea aceea de promisiunea vreunui Noul Val. Perioada respectivă a coincis și cu valul acela foarte violent de tranziție de la un regim la altul, unde victimele principale au fost sălile și mersul la cinema; e momentul în care publicul de cinematograf s-a diminuat drastic, au apărut filmele la televizor, iar sălile au început să se închidă. În 2001, când împreună cu Tudor Giurgiu am avut ideea de a fonda un festival de film adevărat în România, prima întrebare a fost ”cum facem un festival internațional de film într-o țară care nu are producții autohtone”. Ne-am decis să riscăm și a fost un risc care a meritat pentru că, întâmplător sau nu, nașterea TIFF-ului a coincis cu apariția Noului Val – în 2001 Cristi Puiu a lansat Marfa și banii la Cannes, iar în 2002 când a debutat TIFF-ul, filmul de deschidere a fost Occident al lui Cristian Mungiu. Fără să ne dăm seama la momentul respectiv, a fost o sinergie foarte fericită, iar doi-trei ani mai târziu, odată cu Moartea domnului Lăzărescu, a început să se vorbeasca de apariția Noului Val și renașterea cinematografiei române. Am început să practic meseria de critic atunci cînd filmul românesc era cu un picior în groapă, iar pe cea de director artistic atunci când, în mod miraculos, a reușit să renască. Curat noroc!

 3. Ce crezi că face TIFF-ul să fie un festival de film special, dincolo de longevitatea și efervescența sa?

Cred că sunt mai multe lucruri și nu știu dacă suntem noi, organizatorii, în măsură să răspundem la o astfel de întrebare. Aici contează cel mai mult feedback-ul primit de la invitații festivalului, așadar am să răspund citându-i pe ei: o selecție solidă și foarte eclectică de filme, pentru categorii cât mai diverse de public, plus evenimente conexe, expoziții, workshopuri, proiecții în spații neconvenționale, uneori surprinzătoare (cum a fost cea de la piscină de acum câțva ani). Contează foarte mult, mai ales în ochii străinilor, ospitalitatea și relaxarea noastră în organizarea festivalului. Faptul că filmele din program sunt acompaniate de autorii lor e important; cred că este un lucru foarte mișto ca atunci când vezi un film să ai acces la cel care l-a făcut sau a fost implicat în el, să afli mai mult și să ai o imagine cât mai completă despre filmul respectiv, nu doar imaginea pe care ți-o faci ca simplu spectator. Pe lângă petrecerile și seratele sociale deja antologice de la TIFF, probabil că mai există ingrediente secrete pe care nu le-am aflat, dar ne bucurăm că ele există.

4. Ai vreun festival internațional preferat, din punct de vedere organizatoric sau al selecției?

Da, de câțiva ani încoace îmi place un festival important din Spania, cel de la San Sebastian. E un festival la care am mers pentru prima oară acum vreo 20 ani, după care nu am mai ajuns din motive obiective. L-am reluat acum vreo cinci ani – un festival de seria A, cu multe filme în premieră internațională sau mondială, cu o prezență foarte solidă a filmului latino-american, care este foarte gustat și la TIFF. Eficient organizat, cu ștaif, dar fără morgă, unde nu se fac cozi interminabile la filme ca la Cannes – dacă vrei să vezi 5-6 filme, pe zi poți alerga liniștit de la o sală la alta, ceea ce e foarte important într-un festival dacă vrei sa-l acoperi în toată integralitatea lui. Apoi orașul este foarte cochet, se mănâncă și se bea bine, iar sediul festivalului este pe malul oceanului. La sfârșit de septembrie, vremea este extraordinară.

 5. Ce te-a impresionat cel mai mult la evoluția TIFF-ului, în 17 ani?

În primul rând, fluxul de public. Să nu uităm că în momentul în care am lansat TIFF-ul, filmul românesc pierduse pariul cu publicul și oamenii își pierduseră obiceiul de a merge la cinema. Ce m-a surprins a fost deschiderea publicului, încă de la prima ediție, de a se lăsa educat sau șocat de un anumit tip de cinema, un cinema complet diferit de ceea ce se vedea la TV sau în multiplexuri, iar numărul de spectatori crește de la an la an. E un pariu greu să menții această magie, ușor demodată, a filmului văzut într-o sală de cinema, într-o vreme în care există o groază de alte tentații și lumea vrea mereu ceva nou.

 6. Știu că ești pe final cu selecția TIFF de anul acesta. Ne poți oferi niște insight-uri?

Finalul selecției este întotdeauna foarte agitat pentru că, odată ce trag linia și confirm ultimul titlu din program, încă mă gândesc la filmele care au picat la montaj din motive de spațiu. Dacă ar fi recomand un singur lucru din acest an, acesta e secțiunea tematică intitulată A fi sau a nu fi politic corect? Unii o vor găsi controversată și ofensatoare, în vreme ce alții vor respira ușurați că astfel de filme curajoase încă se mai fac într-o perioadă marcată de mișcarea #MeToo sau de extremele sensibile la care ajuns corectitudinea politică. Aceasta a fost și ideea din spatele acestei secțiuni, cu atât mai necesară în contextul actual în care libertatea de expresie tinde să fie amenințată de considerente politic-cosmetizante care nu au nici o legătură cu valoarea artistică. Nu am făcut-o de dragul unei polemici gratuite, ci de teamă că putem asista la apariția unor diverse forme de cenzură.

7. Este intuiția importantă pentru tine când faci selecția într-un festival?

Da, intuiția este foarte importantă, dar și experiența, cunoașterea contextului și anduranța pe care o am – pentru că vorbim de foarte multe filme, ore și nopți albe. Intuiția vine la pachet cu riscul, iar atunci când vezi un film despre care nu știi nimic și nici un alt festival mare nu l-a programat, intuiția te ajută să recunoști un autor de viitor – lucru care din fericire mi s-a întâmplat. Să promovezi un cineast necunoscut și să simți că acolo e un talent în evoluție, care talent să fie confirmat peste ani de alte filme și de premii mai mari – nimic nu e mai plăcut pentru un selecționer decât să descopere noi voci.

8. Vizitezi festivaluri din toata lumea de când aveai puțin peste 20 ani. Ai fost invitat, critic de film, membru al juriului sau simplu spectator. Ai realizat ce ți-ai dorit sau propus până la vârsta asta?

Da. Practic meseria de critic de film de mai bine de 20 ani, iar cea de director și selecționer de festival de 17 ani. Nu știu ce aș putea face mai mult sau mai sus în direcția asta – asta este întrebarea pe care mi-o pun constant. Din poziția în care sunt, mi-am dorit foarte mult să cresc un festival de film, să-l aduc la un anumit standard, să fie apreciat, și am reușit toate astea. Nu știu ce ar mai putea urma, fără să mă plafonez sau să intru pe pilot automat.

9. A existat vreun moment, în viața ta de selecționer și critic de film când ai vrut să renunți?

Cred că atunci când îți propui ceva trebuie să mergi până la capăt. Există conflicte inerente, mai ales atunci când lucrezi cu o echipă aflată la înaltă tensiune, dar astea se rezolvă așa cum s-au iscat; și există crize personale, când trebuie să vezi și 9-10 filme pe zi, iar dacă prinzi o serie de filme slabe din care nu îți vine să selecționezi nimic, te deprimi și dorești să lași totul baltă. Dar dacă după zece filme proaste dai de unul bun, care în plus te mai și surprinde sau te ia pe sus, îți încarci bateriile și revii la sentimente mai bune.

10. Anul trecut a fost primul an în care ați adus la TIFF o secțiune dedicată VR-ului. Ce părere ai despre felul în care evolueaza tehnologia și cum crezi că va arăta TIFF-ul peste încă 17 ani?

Tehnologia evoluează mai repede decât putem noi să ținem pasul. Publicul tânăr, care este dependent de evoluția tehnologică, este un public pe care greu îl păstrezi într-o sală de cinema. Trebuie să reconfigurezi constant festivalul pentru a acomoda toate bifurcațiile în care îl trimite această evoluție tehnologică – ne-am dorim de vreo trei ani să dedicăm la TIFF un spațiu noilor tehnologii și limbaje cinematografice, am reușit abia anul trecut să punem pe picioare secțiunea InfiniTIFF. Dacă mă întrebi pe mine, riscul este ca noile tehnologii – altfel spus, forma – să-ți ia ochii, fără ca fondul să fie wow. Cred că pariul noilor tehnologii este să găsească mariajul perfect între performanțele tehnologice și povestea cinematografică. Poate că sunt demodat la faza asta, dar vreau să sper că magia mersului la cinema nu va muri, orice formă nouă de tehnologie din ultimii ani a avut un vârf foarte sus și apoi un declin, pe când mersul la cinema are o tradiție veche de peste o sută de ani. Așadar, înclin să cred că și peste 20 ani vom avea săli de cinema la TIFF în care mulțimi de oameni vor visa la unison același vis. 


Dacă ați apreciat interviul cu Mihai Chirilov, vă puteți înscrie la masterclass-ul susținut de el din 3.05, organizat de ADFR în cadrul platformei STUDENT HUB. Mai multe detalii aici.

un interviu de Laura Mușat

 

Ultimele Stiri