Cronica de film: Lumea e a mea, de Silvia Dumitrache

"Un film care ar putea fi încadrat în categoria de vârstă „young adults”, ”Lumea e a mea” vorbește despre universul adolescenților de astăzi, dar supuși aceleiași lupte de afirmare a identității, o luptă de multe ori mai crudă și mai nedreaptă decât cea a adulților"

Într-un peisaj cinematografic românesc axat cu precădere pe subiecte cu o puternică notă socială, politică, debutul în film al regizorului Nicolae Constantin Tănase marchează o etapă diferită, un soi de nou Nou Val românesc, în care accentul nu mai este, de pildă, pe felul în care ne raportăm la perioada comunistă sau la cum facem față avatarurilor sistemului în postdecembrism, ci pe aspecte ce nu poartă neapărat o încărcătură istorică, dar sunt la fel de vii, de puternice, de dureroase. Sunt luptele și dramele ce se ivesc nu din cauza sistemului politic – cu toate că mediul social are și aici o pondere în șlefuirea destinului personajelor –, ci din însăși natura umană. Este binevenită această direcție în filmul românesc (pe care am mai întâlnit-o, de pildă, la Paul Negoescu, în O lună în Thailanda), care nu se mai ferește de subiecte așa-zis „minore”, în aparență lejere, dar care conțin semnificații profunde.

Un film care ar putea fi încadrat în categoria de vârstă „young adults”, Lumea e a mea vorbește despre universul adolescenților de astăzi, dar supuși aceleiași lupte de afirmare a identității, o luptă de multe ori mai crudă și mai nedreaptă decât cea a adulților. De altfel, lumea tinerilor la început de drum reflectă, în mic, lumea adulților, reproducând, la școală sau în cercul de prieteni, ceea ce văd și trăiesc acasă. Cu mici excepții – una dintre acestea fiind Larisa (interpretată cu un dozaj perfect de inocență, îndrăzneală, candoare de foarte tânăra actriță Ana Maria Guran), personajul principal din filmul lui Nicolae Constantin Tănase. Ea este adolescentul atipic, capabil să depășească toate constrângerile, refuzând să se lase definită de norme și de reguli de multe ori impuse abuziv.

La un prim nivel, povestea se centrează pe viața de zi cu zi a unor liceeni (dintr-o pătură socială joasă) de la o școală unde se întâlnesc toate tipologiile: Larisa este nonconformista, rebela – după standardele mediului –, Ana (Iulia Ciochină), fata răsfățată a unui om bogat, care crede că își poate permite orice, Florin (Florin Hritcu), șmecherașul de cartier după care fetele se dau în vânt etc. Plus cele două prietene ale Larisei (jucate de Oana Rusu și Ana Vatamanu), mereu în umbra ei, lipsite de personalitate, având nevoie de modelul mai puternic al prietenei lor față de care simt un amestec de admirație și invidie. În această lume brutală, fragilitatea și inocența nu își mai au locul. Legea o face violența – fizică și psihică –, iar adulții, care ar trebui să îi apere pe tineri, sunt, de fapt, lipsiți de verticalitate, de multe ori niște bullies, de la tatăl vitreg al Larisăi până la directorul școlii, care este nevoit să facă dreptatea celui puternic. Este o lume extrem de colorată, cu bairamuri, cu manele, cu bătăi, cu speranțe și dezamăgiri, cu pericole, dar și cu frumusețe. Adolescenții anilor 2000 sunt aceiași adolescenți dintotdeauna, dornici să își înceapă mai repede viața, trăind pe fast-forward, ca și cum lumea s-ar sfârși a doua zi.

Lumea este a mea poate fi privit ca un bildungsroman în care eroina trece prin multiple etape de formare, la capătul cărora iese mai puternică. Social media, interesul exagerat pentru imagine, valorile înșelătoare care iau ochii prin sclipirea lor trecătoare – bani, mașini, renume –, toate sunt capcane în care Larisa cade fără să își dea seama. Ritmul în care personajul își trăiește viața – atât cea interioară, cât și cea exterioară – este cu câteva turații mai mare decât al celorlalte. Poate din nesiguranța pe care i-o transmite tocmai mediul familial, poate din preaplinul sufletesc, Larisa pare că trăiește ca și cum azi ar fi ultima zi, în caruselul vieții ei nu există prudență sau frică. Face greșeli, dar niciodată nu dă înapoi și știe să le recunoască. Este capabilă să spună ceea ce simte, să își mărturisească sentimentele, să își asume mai mult decât toți adulții din jurul său gesturile și acțiunile ei.

Una dintre marile reușite ale filmului lui Nicolae Constantin Tănase este crearea unui puternic personaj feminin central, fără a face însă din ea un exponent al feminismului. Creuzetul din care se formează personalitatea Larisăi are ingrediente ce, în istoria artei și a literaturii, erau întotdeauna atribuite părții masculine: independență, curaj până dincolo de prudență, imbold către acțiune. Un fel de „cireșar” modern, Larisa nu dă înapoi nici atunci când viața amenință să o strivească, să o anihileze. Te întrebi mereu de unde vin această forță incredibilă, de nestăvilit, această curiozitate de a cunoaște lumea în toate aspectele ei. Până la 16 ani, Larisa a trecut prin șocuri prin care mulți oameni nu trec toată viața. Are coșmaruri recurente –așa se manifestă nesiguranțele ei –, simte de multe ori că se va prăbuși, dar ceva îi spune că nu acolo este finalul: „Știu că nu contează că mă doare, nu contează că mă înec, o să fiu bine. Știu că nu am cum să aleg asta, dar o să fiu bine, eu o să fiu bine orice ar fi pe lume”.

Delicata și dificila vârstă a adolescenței este tratată de regizor fără edulcorări, dar și fără un dramatism excesiv. Ar fi fost foarte ușor să aluneci în melodramă atunci când îți încarci personajul cu un bagaj atât de apăsător la o vârstă atât de fragedă, dar Nicolae Constantin Tănase dozează atât de fin drama încât nu te lasă să simți compătimire față de eroina sa, ci dimpotrivă, admirație. Un mare plus este și al scenariului scris de Raluca Mănescu – dialoguri vii, credibile, extrem de actuale, nimic nu sună fals, dizarmonic.

Un alt aspect care merită menționat este cel al realismului bine dozat, un realism care nu cade în mizerabilism și nici nu creionează lumea în tușe de alb și negru, căci, în cazul acesta, culoarea nu mai este dată de condițiile exterioare, ci de bogăția, de luxurianța de sentimente și trăiri ale personajului principal. Da, cartierul mărginaș dintr-un oraș de la malul mării, unde mulți adolescenți își trăiesc ultimele clipe ale inocenței, nu este tocmai un colț de paradis, dar setea de viață pe care o simte Larisa nu poate fi curmată de limitările acestuia.

Nivelul realist al filmului este dublat de un nivel simbolic, care îi oferă spectatorului acces mai mare în interioritatea personajului. Motivul apei este unul recurent și este un semn dual, al vieții și al morții: personajul central visează mereu că se îneacă – iar scenele cu apa au o lentoare care sugerează trecerea într-un plan simbolic, efect accentuat și de muzica dramatică (semnată de Vlaicu Golcea). În ciuda unei simbolistici uneori prea clare – de pildă, acvariul spre care Larisa își țintește privirea, identificându-se cu peștii captivi acolo –, ce atenuează ușor brutalitatea realului, inserarea simbolicului în real reflectă perfect lumea adolescenților – mai ales a adolescenților ca Larisa –, în care forța imaginației încă nu a fost strivită total de trivialul vieții de zi cu zi.

Revelația filmului este actrița Ana Maria Guran, care a debutat cu acest rol (de altfel, majoritatea actorilor aleși de regizor au fost la prima lor experiență pe un platou de filmare), pentru care a câștigat Premiul Gopo pentru tânără speranță. De un autentic impresionant, jocul actriței face din Larisa un personaj memorabil – adolescenta suspendată între două lumi, cea a realității înconjurătoare, de multe ori coșmarești, și cea a posibilităților nelimitate. Larisa, în interpretarea ingenuă, dar plină a de forță a Anei Maria Guran, este un erou aproape donquijotesc, căci oricâte lovituri ar primi, continuă să se ridice. Tumultul interior este prea mare și valurile realității o poartă în zone nebănuite, o izbesc uneori fără milă, dar nimic nu este iremediabil, căci se află la acea vârstă când simte, într-adevăr, că lumea este a ei. Nicolae Tănase își trece cu finețe personajul prin scene de un contrast dur: acum o vedem pe Larisa cum schimbă scutecele bunicii ei muribunde, pentru ca, în secvența următoare, să o urmărim cum, împreună cu prietenele ei, scrie mesaje pe o hârtie și le pune într-o sticlă, pe care o aruncă în valuri. Încă își păstrează câteva gesturi copilărești adorabile, în ciuda traumelor prin care trece – moartea bunicii, abuzurile la care este supusă, trădarea, prima dragoste încheiată brutal, pe care încă o idealizează, o familie disfuncțională, cu un tată vitreg agresiv și cu o mamă slabă, un sistem educațional tarat (iată cum filmul lui Nicolae Tănase conține un mesaj mai accentuat social decât ar părea la o primă vedere, fără însă a fi ostentativ). Iar ca mecanism de apărare – curajul nebunesc, refuzul de a-i fi teamă.

Mai important decât orice, Lumea este a mea nu conține nicio urmă de tezism, nu încearcă să dea verdicte sau să condamne, să ofere lecții moralizatoare, să judece pe principiul „tinerii din zilele noastre…” (dimpotrivă, ar fi „adulții din zilele noastre…”). Nimic din regie, din scenariu, din jocul actorilor nu merge pe această linie. Dimpotrivă, este o privire extrem de înțelegătoare, plină de duioșie asupra problemelor generației mai tinere, iar îndemnul nu poate fi decât cel de a căuta mai mult bunătatea, căci toată drama Larisei se naște din nevoia ei neîmplinită de iubire, de acceptare. Radiografierea acestui segment de realitate ignorat până acum este un tip de realism de care filmul românesc are nevoie.

 

Ultimele Știri
HELLO!

If you want to be up to date with all the events and workshops happening in the film industry, subscribe to our newsletter. As a bonus, we promise you the coolest interviews and news!