INAPOI LA ADFR

Andrei Rus despre One World Romania 2018

N-am să uit cum l-am cunoscut pe Andrei, deși este modul în care o mare parte din tinerii de vârsta mea au luat contact cu el prima dată - ca profesor. Eram anul III de facultate la Londra și anul I la UNATC. Andrei s-a luat de mine pentru că stăteam pe laptop la ora lui, iar mie mi s-a părut total absurd. Poate pentru că era modul meu de a-mi lua notițe; în orice caz, prima impresie nu cred că a fost cea mai bună, de nicio parte. Puțin mai târziu am renunțat la UNATC pentru a-mi termina studiile in Anglia și l-am reîntâlnit pe Andrei în urma cu un an și ceva, când mi-a propus un proiect.

Am fost profund surprinsă și plăcut impresionată de telefonul lui; asta pentru că, orice impresie ți-a lăsat Andrei cândva, este imposibil să nu-l admiri – pentru ce face și pentru modul său de a se implica în orice proiect sau cauză în care crede. Am avut ocazia să stau pe lângă el și să-l cunosc dincolo de ”catedră” iar decizia de a face un interviu cu el despre ediția 11 OWR a venit natural. Dincolo de poziția de co-director al festivalului, ocupată începând cu anul acesta, Andrei Rus este un om a cărui pasiune și seriozitate merită descoperite dincolo de ”catedra”.

 

Este primul tău an ca director al festivalului One World Romania și probabil si cel mai greu. Cum au decurs pentru tine aceste luni, au existat task-uri care să te pună în dificultate?

La început a fost o perioadă de proba, am zis „hai să vedem cum merge” – eu veneam cu un background dintr-o altă zonă, nicio legătură cu drepturile omului.

Au fost tot felul de provocări: de la acomodarea într-o echipă care, în septembrie când am intrat eu, exista doar pe jumătate și până la procesul de selecție, ambiția de a face un festival mai amplu ca în anii trecuți – durează zece zile, anul trecut au fost șapte, avem și mai multe locații. Apoi ne-am dorit să ia amploare și discuțiile conexe privind „drepturile omului” – fiind un festival nu doar de film documentar, dar și de drepturile omului, am vrut să dezvoltăm mai mult și această a doua latură. Pentru mine, această titulatură însemna punerea accentului și pe alte tipuri de evenimente mai inedite, nu doar discuții sau proiecții. Astfel că ne-am imaginat împreună tot felul de formate speciale, care, desigur, au de a face și cu secțiunile festivalului. De exemplu, pentru secțiunea legată de drepturile persoanelor LGBTQ va exista un nou format – „Biblioteca vie”, în ultima duminică a festivalului. Mai avem expoziția foto despre violența domestică, cu fotografii de Cosmin Bumbuț și texte de Elena Stancu, care și ăsta este un alt tip de format, cu un altfel de impact.

Din punct de vedere logistic, cât de mult durează organizarea unei ediții? Si care este etapa care vă dă cele mai mari bătăi de cap?

N-aș putea să-ți spun cât durează, am intrat în echipă destul de tardiv. Din punctul meu de vedere pregătirile pentru ediția de anul acesta au început târziu; s-a tras foarte tare în ultima vreme, să ajungem la o finalitate (sper eu) fericită. Probabil că ai nevoie de cel puțin șapte luni, eu așa intuiesc.

Bătăi de cap toate ne-au dat, dar în feluri diferite. Selecția filmelor este cea mai vie în mintea mea, pentru că am avut de-a face direct cu ea – a fost o perioadă în care am căutat foarte mult, am cerut filme de la diferiți producători și distribuitori și am discutat intens cu echipa de pre-selecție, formată din Raluca Durbacă, Boglarka Nagy, Petra Dobruska, Monica Stan și Andreea Mihalcea; iar apoi a venit rândul nostru, al selecționerilor (Mona Nicoară, Adina Brădeanu, Alexandru Solomon, și eu), să decidem lista finală de filme a ediției. Următoarele etape se suprapun și nu aș ști să-ți descriu toate tipurile de provocări întâlnite.

La o privire mai atentă asupra programului, am putut observa că trateaza atât trecutul, cât și prezentul – dintr-o perspectivă 100% realistă, unde nimic nu este înfrumusețat. Pare că scopul acestei ediții este de a scoate publicul din bula lui, din care este ușor să ignori sau să negi ceea ce se întâmplă în realitate.

Nu e chiar așa, nu toate filmele sunt despre urâțenia vieții; multe dintre ele sunt despre oameni care vor să schimbe lumea, care sunt activiști.

Până la urmă, ce înseamnă „drepturile omului”? Nu cred că înseamnă doar cauze mari, nu înseamnă doar să reformezi justiția, înseamnă și gesturi mărunte prin care acorzi atenție celuilalt. Cred că pentru genul acesta de festival, e foarte important să permită oamenilor din diverse categorii sociale să interacționeze cu valorile altor categorii sociale, culturi sau religii, și mai ales fără să le ironizeze, încercând să afle punctul celuilalt de vedere și în cel mai bun caz, să și dialogheze, să afle ce pot face unii pentru alții. Cam asta semnifică pentru noi „scoaterea publicului din bula lui”.

Care sunt evenimentele tale preferate de anul acesta? Și recomandările.

Clar printre favorite se numără proiecția filmului lui John Mekas, de la MNAC, de pe 20 martie – „Pășind prin viață am zărit (întâmplător) mici crâmpeie de frumusețe”; e un film la care țin enorm, făcut in 2000, din filmări personale, care durează cinci ore și va fi proiectat de pe peliculă de 16mm – o experiență întâlnită extrem de rar în ziua de azi. Un alt eveniment ar fi toată secțiunea cu focus pe 1968 – care implică trei filme și două dezbateri conexe. Pentru mine anul 1968 e important pentru că a fost un moment în care, peste tot în lume, mișcările studențești au fost cele care au revoluționat societatea, atât în est, cât și în România. Mi se pare o dezbatere importantă privind relevanța studenților în ceea ce privește producerea unei schimbări în societate – consider că ei sunt cei care ar trebui să genereze schimbări, având în vedere că, cel puțin teoretic, sunt cei care au timpul și energia să studieze aprofundat cum funcționează lucrurile. Întrebarea este în ce măsură astăzi se mai întâmplă asta?

Ai menționat evenimentul de duminică, 18.03, în cadrul evenimentului OWR „Memoria arhivelor: dezbateri și proiecții”. Îmi poți spune mai multe despre situația actuală a arhivelor?

Sunt două tipuri de probleme: pe de o parte, problema pe care o are Arhiva Naționala de Filme (ANF), care este prost bugetată, din multe puncte de vedere vetust structurată și multă vreme și deficitar coordonată; pe de altă parte există toate aceste arhive personale, ale amatorilor de dinainte de  revoluție, arhivele televiziunilor din anii 1990. În momentul de față nu există nicio legislație și nicio instituție care să se ocupe de ele. ANF-ul le-ar putea prelua prin lege, dar instituția nu are destul spațiu, nici oameni suficienți pentru a le prezerva și pe acestea. Sunt niște probleme care nu numai că nu sunt rezolvate, nu sunt nici măcar dezbătute sau luate în considerare de factorii de decizie – politicieni sau miniștri.  Este important să existe un demers – lung și intens, desigur, altfel nu se poate ajunge la rezultate concrete și pozitive.

Cât de mult crezi că poate filmul schimba societatea de astăzi?

O schimbă deja, cel mai mult acele forme de artă sau entertainment care au cea mai mare vizibilitate – așa numitul „mainstream”. Dacă ne referim la inițiativele individuale, cum ar fi acest festival, eu cred că pot să contribuie la o documentare mai bună și la angajarea mai multor oameni  în cauze sociale, care în timp poate produce efecte.

Ne poți împărtăși un moment cu adevărat special pentru tine, din timpul organizării ediției OWR 11?

Da, a fost un moment special când i-am scris lui John Mekas – inițial pe o adresă de e-mail găsită pe website-ul lui, unde nu mi-a răspuns nimeni pentru trei săptămâni, motiv pentru care am sunat la Anthology Film Archive, New York, care știam că este înființată de el acum multă vreme. La un moment dat, robotul spune „dacă vrei cu asistentul lui John Mekas, apasă tasta x” – așa am vorbit direct cu asistentul lui, care ne-a dat adresa lui de e-mail. Am stat cu Monica Stan, o membră importantă a echipei festivalului, câteva zile să scriem o scrisoare lungă de două pagini, la care ne-a răspuns în zece minute, nici nu cred că a avut timp să o citească în întregime. Ne-a mulțumit pentru invitație și și-a cerut scuze că nu poate ajunge. Fiind fan al lui Mekas de mulți ani, a fost un moment special pentru mine faptul că am interacționat direct de câteva ori, chiar dacă pe scurt.

Care crezi că sunt aspectele care transformă un festival de film într-unul de calitate?

În primul rând coerența selecției, ceea ce implică și un concept clar care să ghideze secțiunile și selecția, iar al doilea aspect ar fi existența unei misiuni clare.

Festivalul se desfășoară în București între 16 și 26 martie. Biletele pot fi achiziționate de pe website-ul eventbook.

 

un interviu de Laura Mușat

 

sursă foto: One World Romania

Ultimele Stiri